Juriștii pentru Drepturile Omului

CtEDO: Moldova a încălcat dreptul la un proces echitabil în patru cauze și va achita despăgubiri de 50 de mii de euro

By 18 iunie 2019 No Comments

CtEDO: Moldova a încălcat dreptul la un proces echitabil în patru cauze și va achita despăgubiri de 50 de mii de euro

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publice şapte hotărâri în cauze privind Republica Moldova. Toate cererile au fost depuse în temeiul Articolului 6 (dreptul la un proces echitabil). Patru cauze sunt îndreptate împotriva Moldovei, iar trei împotriva Moldovei şi Rusiei. În cele patru cauze Republica Moldova a fost găsită vinovata de încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi urmează să achite reclamanţilor despăgubiri de cca 50.000 de euro. În celelalte trei cauze responsabilă de încălcarea Convenţiei se face Federaţia Rusă care urmează să achite reclamanţilor despăgubiri de 29.524 de euro, scriu Juriștii pentru Drepturile Omului.

Vieru c. Moldovei, cererea nr. 25763/10

În 2007 au fost iniţiate proceduri penale în privinţa reclamantului fiind acuzat de dobândirea ilegală a proprietăţii. La data de 25 aprilie 2008 procuratura a încetat procedurile în privinţa sa pentru lipsă de probe. Partea civilă, G., a contestat această decizie.

La data de 26 iunie 2009 judecătorul de instrucţie a Judecătoriei Centru a respins contestaţia şi a menţinut decizia procuraturii din 25 aprilie 2008. Această decizie a devenit definitivă.

G. a depus un recurs în anulare la Curtea Supremă de justiţie, care la 26 ianuarie 2010 a admis recursul lui G., a anulat hotărârea judecătorului de instrucţie şi a remis cauza la rejudecare, motivând că nu a avut loc o investigare aprofundată a plângerii lui G.

În faţa Curţii reclamantul s-a plâns că prin anularea hotărârii judecătorului de instrucţie a avut loc încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Curtea a notat că motivele reţinute de instanţa supremă a fost pretinsa ilegalitate a hotărârii din 27 iunie 2009. Cu toate acestea, nu a fost dată vreo explicaţie de judecătorii Curţii Supreme, care s-au limitat la a da o nouă evaluare a constatărilor judecătorului instanţei de fond. În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că procedura de revizuire în chestiune a fost de fapt un „apel deghizat”, scopul căreia a fost de a obţine o re-examinare a cauzei, decât o veritabilă procedură de revizuire, după cum sunt reglementate de Codul de procedură penală.

Curtea a concluzionat că autorităţile statului au eşuat să asigure un echilibru echitabil dintre interesele reclamantului şi necesitatea de a asigura eficienţa sistemului de justiţie penal şi că astfel a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie.

Curtea i-a acordat reclamantului 2.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi 1.787,50 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Bodiu c. Moldovei, cererea nr. 7516/10

Reclamantul a avut o dispută cu H. referitor la proprietatea asupra unei case. El a înaintat o acţiune către H. privind recunoaşterea dreptului de proprietate, în calitate de succesor al tatălui său şi evacuarea lui H. din locuinţă. H. a înaintat o acţiune reconvenţională, cerând recunoaşterea dreptului de proprietate asupra locuinţei, pe motiv că ar fi construit-o.

La data de 20 decembrie 2007 Judecătoria Buiucani a respins acţiunea lui H. şi a admis integral acţiunea reclamantului. La data de 20 mai 2008 Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea anterioară şi respins apelul lui H., care nu a participat în şedinţa instanţei de apel, deşi  citaţiile au fost expediate în mod repetat la adresa indicată în apel. O scrisoare recomandată a fost restituită cu o notă precum că H. nu locuieşte pe adresa indicată de aceasta. Decizia a devenit definitivă după expirarea termenului de două luni pentru declararea recursului.

La data de 11 mai 2009 H. a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie, invocând că a aflat despre decizia din 20 mai 2008 la data de 23 aprilie 2009. În cererea sa de recurs, H. a indicat aceeaşi adresă ca şi în procedurile în faţa instanţei de apel. Reclamantul a cerut Curţii Supreme să respingă recursul ca fiind depus peste termen. El a invocat că din moment ce H. a declarat apel la Curtea de Apel Chişinău, ea urma să se intereseze despre progresul procedurii şi să nu aştepte un an de zile.

La data de 16 octombrie 2009 Curtea Supremă a admis recursul lui H., a anulat hotărârile anterioare şi a adoptat o nouă hotărâre pe fondul cauzei, a împărţit locuinţa litigioasă în părţi egale dintre litiganţi. Instanţa a invocat că nu a fost depus în afara termenului deoarece H. nu a fost prezent la şedinţa Curţii de Apel şi nimic din dosar nu sugera că instanţa l-a informat despre disponibilitatea deciziei motivate. Curtea a concluzionat că fără vreo dovadă a datei când H. a cunoscut despre hotărâre, recursul putea fi considerat ca fiind depus în termen.

În speţă, Curtea constatat că reclamantul a pierdut hotărârea favorabilă. Părţile au disputat dacă recursul din 11 mai 2009 a fost depus în interiorul termenului limită prevăzut de Articolul 434 Cod de procedură civilă.

Curtea a notat că sistemele legale a diferitor state membre prevăd posibilitatea extinderii termenului limită, în cazul în care există motive valabile în acest sens. În acelaşi timp, dacă termenul limită pentru un recurs este extins după o perioadă considerabilă de timp şi pentru motive care nu par să fie persuasive, această decizie poate încălca principiul securităţii raporturilor juridice. Curtea a recunoscut că este în primul rând la discreţia instanţelor naţionale să decidă în privinţa extinderii termenului limită pentru declararea unui recurs, însă această discreţie nu este nelimitată. Instanţelor li se cere să aducă motive. Unul din motive poate fi, de exemplu, omisiunea autorităţilor de a informa părţile despre decizia adoptată în privinţa cauzelor acestora. Chiar atunci, totuşi, posibilitatea extinderii nu poate fi nelimitată, din moment ce părţile trebuie să i-a măsuri în intervale rezonabile de timp pentru a afla despre progresul procedurilor judiciare despre care aceştia cunosc. În fiecare caz, instanţele naţionale trebuie să verifice dacă motivele privind extinderea termenului limită pentru recurs poate să justifice ingerinţa în principiul res judicata, în special dacă legislaţia naţională nu limitează discreţia fie în ceea ce priveşte timpul sau motivele pentru extinderea termenului limită.

Curtea a notat că H. în cererea sa de recurs nu a explicat ce l-a împiedicat să afle despre decizie mai devreme, sau menţiunea dacă a încercat să afle despre progresul procedurilor în apel iniţiate de el. În pofida acestui fapt, Curtea Supremă a fost de acord să calculeze termenul de 2 luni de la data indicată de H. fără nici o rezervă. În această privinţă, ea nu a aplicat propria jurisprudență privind obligaţia părţilor de a acţiona cu diligenţă şi bună credinţă. H. Nu a fost întrebat de ce nu a informat Curtea de Apel despre schimbarea adresei sau dacă a întreprins mai multe încercări de a afla despre procedurile în apel iniţiate.

În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că prin admiterea recursului lui H. după scurgerea unei perioade considerabile de timp şi în absenţa vreunei explicaţii plauzibile de ce nu a făcut-o mai devreme, a adus la zero tot procesul judiciar, care s-a finalizat cu o decizie definitivă şi executorie şi astfel a constituit res judicata. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul Articolului 6 § 1 din Convenţie, astfel a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie.

Curtea i-a acordat reclamantului 2.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi 500 de euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Belcencov c. Moldovei, cererea nr. 4457/09

În 2007 reclamantul a fost acuzat de trafic de fiinţe umane, împreună cu B. În particular, el a fost acuzat de o tentativă de a organiza transferul lui S. într-o ţară străină cu scop de exploatare sexuală.

La 8 iunie 2007 Judecătoria Ştefan Vodă l-a condamnat pe reclamant în baza declaraţiilor lui B., S., şi C.E. şi C.T., doi martori.

Reclamantul niciodată nu a admis că este vinovat şi a specificat că implicarea lui s-a limitat la transportarea lui S. la un apartament din Slobozia la cererea lui B. de a ridica paşaportul fără a înţelege scopul acţiunilor sale.

B. şi-a recunoscut vina şi a declarat că a avut o înţelegere cu reclamantul de a-l transporta pe S. în Turcia în scop de exploatare sexuală. El a declarat că paşaportul lui S. a fost deţinut de reclamant pentru ca acesta să poată organiza documentele necesare transferului lui S., şi că reclamantul i-a promis bani în acest sens şi a primit o plată în avans.

C.E. a explicat că este proprietarul apartamentului pe care l-a dat în chirie lui B. şi că S. şi C.T. au locuit de asemenea în acest apartament. Ea a declarat că B. i-a comunicat acesteia despre aranjamentul cu reclamantul de a transfera pe S. în Turcia, că reclamantul urma să aibă grijă de toate formalităţile şi că el i-a promis o recompensă pentru fiecare femeie pe care era să o găsească care poate fi transportată în Turcia pentru prostituţie.

C.T. a declarat că ea a locuia în apartament cu B. şi că ultimul nu i-a spus despre intenţia acestuia de a o transfera pe S. în Turcia, dar că urma să-i găsească lucru lui S. în Rusia sau Ucraina. În cadrul examinării cauzei în judecată, ea a negat că i-ar fi spus lui S. despre intenţiile criminale a lui B. Instanţa a notat că C. şi-a schimbat depoziţiile de la urmărire penală, în care ea a menţionat că B. i-a mărturisit despre intenţiile sale criminale, şi a decis să se bazeze pe depoziţiile sale iniţiale.

Instanţa de fond i-a condamnat atât pe B. cât şi pe reclamant la închisoare, găsindu-i vinovaţi de toate capetele de acuzare.

Instanţa de apel l-a achitat pe reclamant, observând insuficienţa probelor în privinţa reclamantului pentru a determinat vina acestuia în afara oricărui dubiu şi a menţinut condamnarea lui B.

La data de 1 aprilie 2008 Curtea Supremă de Justiţie, în lipsa părţilor, a casat decizia instanţei de apel, a menţinut condamnarea reclamantului şi a dispus re-examinarea cauzei în ordine de apel în privinţa lui B.

La data de 20 octombrie 2008 Curtea de Apel a examinat cauza în lipsa reclamantului şi reprezentantului său, a admis apelul procurorului, dispunând executarea reală a pedepsei de către B.

La data de 27 noiembrie 2008 reclamantul a fost arestat la locul său de muncă şi doar atunci a fost informat despre deciziile Curţii Supreme din 1 aprilie 2008 şi Curţii de Apel din 20 octombrie 2008. Reclamantul a declarat recurs, invocând, printre altele, că nu a fost citat legal şi că în absenţa sa a fost adoptată o decizie care se bazează mai degrabă pe ipoteze decât pe dovezi factuale.

La data de 28 aprilie 2009 Curtea Supremă a organizat o şedinţă în prezenţa reclamantului, avocatul său, victima şi procurorul. Instanţa a admis recursul reclamantului şi a constatat că Curtea de Apel Chişinău a fost în drept să examineze cauza doar în privinţa lui B., deoarece în privinţa reclamantului decizia finală a fost adoptată de către Curtea Supremă de Justiţie la 1 aprilie 2008. Instanţa a exclus orice referire la reclamant din decizia Curţii de Apel din 20 octombrie 2008, însă nu a modificat sentinţa în privinţa acestuia în nici un fel.

La data de 2 iunie 2009 reclamantul a înaintat un recurs în anulare, invocând lipsa citării legale pentru şedinţa din 1 aprilie 2008 şi cea din 20 octombrie 2008, lipsa probelor, etc.; instanţa supremă a respins recursul reclamantului, reţinând că reclamantul a fost reprezentat de către un avocat din oficiu.

Curtea a notat că proba principală împotriva reclamantului au fost declaraţiile martorilor în sensul că el ar fi fost implicat în schema de trafic de fiinţe umane în străinătate cu scop de exploatare sexuală. Corespunzător, declaraţiile martorilor şi ponderea acestora sunt de o importanţă considerabilă pentru examinarea cauzei. Curtea de Apel l-a achitat  pereclamant, deoarece după audierea probelor din partea reclamantului şi victimei, ea a considerat că nu există pondere în probele prezentate de către acuzare pentru a determina o condamnare penală. La re-examinarea cauzei, Curtea Supremă  nu a fost de acord cu Curtea de Apel în ceea ce priveşte probele prezentate de către acuzare şi a fost de acord cu instanţa de fond. În acest sens instanţa supremă nu l-a audiat pe reclamant sau vreun martor din nou ci doar s-a bazat pe declaraţiile contrasemnate în dosar.

Mai mult decât atât, instanţa supremă aparent nu a făcut nici un efort pentru a-l informa pe reclamant despre proceduri. Ea a expediat o citaţie, însă după ce aceasta a fost returnată de către oficiul poştal ea nu a făcut nici un efort pentru a-l contacta pe el sau avocatul acestuia. În această privinţă, Curtea a notat că nu a fost invocat de către Guvern că reclamantul ar fi încercat să se ascundă şi∕sau el a intenţionat să renunţe la dreptul său de a fi prezent la şedinţa Curţii Supreme.

Având în vedere miza pentru reclamant, Curtea nu a fost convinsă că chestiunile determinate de Curtea Supremă de Justiţie la condamnarea reclamantului, şi, în această privinţă, inversând achitarea acestuia de către Curtea de Apel şi menţinând decizia instanţei de fond, putea, ca chestiune de un proces echitabil, a fi examinată în mod corespunzător fără o evaluare directă a probelor acuzării şi fără a oferi reclamantului posibilitatea de a fi pşedinţărezent la  şi de a se apăra în persoană.

Corespunzător a avut loc violarea Articolului 6 § 1  din Convenţie.

Curtea a acordat reclamantului 5.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral.

Virprod-Lux S.R.L. c. Moldovei, cererea nr. 5067/08

În cauza VIRPROD-LUX S.R.L., compania reclamantă este o societate cu răspundere limitată. La 13 aprilie 2000, Inspectoratul Fiscal principal de Stat (în continuare IFPS) a sechestrat un bun imobil cu o suprafață totală de 758,5 metri pătrați, aflat în proprietatea companiei, pentru evaziune fiscală în mărime de 317.496 Lei.

La cererea IFPS, agenția imobiliară O. a întocmit un raport de evaluare, prin care a indicat prețul de vânzare a imobilului la suma de 352.000 Lei. Printr-o decizie din 25 decembrie 2000, Departamentul de privatizare a scos la licitație imobilul în cauză, care ulterior a fost vândut companiei B. la un preț de 360.500 Lei. La 29 ianuarie 2001, IFPS a încheiat cu ultima contract de vânzare-cumpărare al imobilului.

La data de 25 aprilie 2003, compania B. a vândut imobilul companiei reclamante la prețul de 628,000 Lei.

La data de 13 ianuarie 2005, Primăria Chișinău a înstrăinat terenul aferent imobilului companiei reclamante.

La data de 16 martie 2007, Procurorul General Adjunct al Republicii Moldova a solicitat Agenției de Privatizare și Ministerului Economiei anularea deciziei Departamentului de privatizare din 25 decembrie 2000 privind licitația imobilului. Printr-o scrisoare din 23 aprilie 2007, Agenția de Privatizare a informat Procuratura că nu intenționează să răspundă la solicitarea în cauză.

Între timp, la 29 martie 2007, Procurorul General Adjunct a inițiat în numele Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare și a companiei V. o acțiune de anulare a celor două contracte de vânzare a imobilului.

Prin decizia din 21 august 2007, Curtea de Apel a respins acțiunea pe motivul expirării termenului de prescripție de 3 ani.

Procuratura a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. Prin decizia sa din 11 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea primei instanțe și a admis acțiunea procuraturii.

Invocând violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie, compania reclamantă s-a plâns că Curtea Supremă de Justiție prin decizia sa din 11 octombrie 2007 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, ca urmare a admiterii acțiunii tardive a procuraturii. Compania reclamantă s-a mai plâns de violarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece a fost lipsită de proprietatea sa contrar legislației naționale.

Curtea a notat că termenul limită pentru contestarea înstrăinării din 29 ianuarie 2001, prevăzut de către Codul civil în vigoare în perioada de referinţă, a expirat în 2004. Acest fapt a fost confirmat de către Curtea de Apel, care a admis obiecţia reclamantului privind termenul limită. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie a ales nu să respingă acţiunea Procuraturii în conformitate cu prevederile vechiului Cod civil, ci să aplice prevederile noului Cod civil, care a întrat în vigoare în iunie 2003.

Curtea nu a disputat competenţa statului de a adopta legislaţie nouă în materia termenului limită în procedurile civile. Totuşi, este contrar Convenţiei să aplici reglementări noi într-un mod care ar destabiliza situaţiile juridice care au devenit finale datorită aplicării termenului limită relevant până la adoptarea acestei legislaţii. Dacă este să admitem contrariul aceasta ar însemna să admitem că statul este liber să desconsidere termenul limită şi să conteste situaţiile juridice definitive simplu prin utilizarea competenţei de a adopta o legislaţie nouă după expirarea termenului limită respectiv. Curtea a notat că această concluzie pare să fie consistenţă Articolului 6 din Codul civil, care stabileşte că noul cod nu are efect retroactiv şi nu poate „modifica şi nici suprima condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior.”

În aceste condiţii, Curtea a considerat că a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie urmare a admiterii acţiunii Procuraturii Generale privind anularea tranzacţiilor din 2001 şi 2003 cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, Curtea a constatat că prin admiterea acţiunii Procuraturii a avut loc o ingerinţă nejustificată în dreptul la respectarea proprietăţii a companiei reclamante, deoarece nu a fost asigurat un echilibru echitabil şi companiei reclamante i s-a impus să poarte o sarcină excesivă şi individuală. Astfel a avut loc violarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Curtea i-a acordat companiei reclamante 35.092,21 de euro cu titlu de prejudiciu material, 2.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi 1.610 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Canter şi Magaleas c. Moldovei şi Rusiei, cererea nr. 7529/10

Reclamanţii s-au plâns că le-a fost negat dreptul la un proces echitabil de către o instanţă care nu poate fi calificată ca un tribunal în sensul Articolului  6 § 1 din Convenţie.

La data de 02 martie 2005 reclamanţii au fost arestaţi de către autorităţile „Republicii Moldovenești Nistrene” („rmn”) şi au fost plasaţi în detenţie fiind suspectaţi de omucidere. La data de 1 iunie 2009 ei au fost condamnaţi de o instanţă „rmn” şi condamnaţi la detenţie. La data de 4 august 2009 instanţa supremă din „rmn” a menţinut această condamnare.

Aparent, din materialele dosarului, reclamanţii nu au informat autorităţile Republicii Moldova despre procedurile penale împotriva acestora şi condamnarea acestora în „rmn”.

În decembrie 2014 reclamanţii au contestat condamnarea acestora printr-un recurs în anularea la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, care la data de 14 februarie 2015 a admis recursul şi a casat hotărârile instanţelor „rmn” pe motiv că au fost emise de tribunale neconstituţionale.

Reclamanţii au fost eliberaţi din detenţie la 20 iulie şi 20 august 2015, pe alte motive decât decizia Curţii Supreme a Moldovei din 14 februarie 2015.

Ca şi în cauzele anterioare, din lipsă de alte informații noi și pertinente care să demonstreze contrariul, Curtea a considerat că concluzia adoptată în cauza Mozer este valabilă și în prezenta cauză. Curtea a considerat că instanțele „rmn” nu pot fi calificate ca „instanțe independente și insituite prin lege” în sensul Articolului 6 § 1 din Convenție.

În continuare, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de reclamanţi și a constatat că nu a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenție de către Republica Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a notat că nu există dovezi că persoanele care acționează în numele Federației Ruse au participat direct la măsurile luate împotriva reclamanţilor.

Curtea nu a considerat necesar să examineze în plus dacă alte aspecte ale procedurii penale împotriva reclamanţilor au fost în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției.

În concluzie, după ce a constatat încălcarea drepturilor reclamanţilor garantate de Articolul 6 § 1 Curtea a constatat că aceste dispoziții au fost încălcate de către Federația Rusă, în virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „rmn”, care nu putea supraviețui altfel, responsabilitatea Rusiei în cadrul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

Curtea a acordat câte 6.000 de euro fiecărui reclamant cu titlu de prejudiciu moral şi 4.080 de euro cu titlu de costuri şi cheltuieli, ce urmează a fi plătiţi de către Federaţia Rusă.

Coţofan c. Moldovei şi Rusiei, cererea nr. 5659/07

Reclamantul s-a plâns de încălcare dreptului la respectarea proprietăţii. În particular, el deţinea un automobil înregistrat de către autorităţile moldoveneşti. La 16 decembrie 2006 un vameş al „Republicii Moldovenești Nistrene” („rmn”) l-a oprit pe reclamant şi i-a sechestrat automobilul pe motiv că la intrarea în „rmn” nu a oprit la „frontieră”. Ulterior el a fost obligat să plătească o amendă de 58 dolari SUA pentru a-şi recupera automobilul. La data de 19 decembrie 2006 permisul de conducere a reclamantului a fost ridicat pe motiv că a încălcat regulile circulaţiei rutiere. Automobilul său a fost sechestrat, pe motiv că a încălcat reglementările vamale; însă procesul verbal a fost distrus şi el a reuşit să-şi recapete automobilul peste 5 ore după intervenţia pacificatorilor ruşi. Permisul său de conducere nu a fost recuperat. Potrivit reclamantului el s-a plâns autorităţilor din Moldova, care l-au informat că nu pot să-l ajute cu nimic.

În ceea ce privește legalitatea ingerinței, nici un element din prezenta speţă nu a permis Curții să considere că a existat o bază legală pentru a limita drepturile reclamantului garantate de Articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Curtea a conchis că ingerința nu era legală potrivit dreptului intern. Prin urmare, a avut loc o violare a Articolului 1 din Protocolul nr.  1 la Convenție, pentru care responsabilă se face Federația Rusă.

În ceea ce priveşte, responsabilitatea Federaţiei Ruse, în virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „rmn”, care nu putea supraviețui altfel, responsabilitatea Rusiei în cadrul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

În concluzie și după ce a constatat că reclamantului i-au fost încălcate drepturile garantate de Articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că a avut loc o încălcare de către Federația Rusă a aceastei dispoziții. De asemenea, Curtea a constatat încălcarea de către Federaţia Rusă a Articolului 13 în conjuncţie cu Articolul 1 Protocolul nr. 1.

Curtea i-a acordat reclamantului 44 Euro cu titlu de prejudiciu material, 3.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi 2.000 de euro cu titlu de costuri şi cheltuieli, sume ce urmează a fi plătite de către Federaţia Rusă.

Sobco şi Ghent c. Moldovei şi Rusiei, cererea nr. 3060/07 şi cererea nr. 45533/09

Reclamanţii s-au plâns că le-a fost negat dreptul la un proces echitabil de către o instanţă care nu poate fi calificată ca un tribunal în sensul Articolului  6 § 1 din Convenţie. În particular, în 2005 ambii reclamanţi fiind concediaţi, au iniţiat proceduri de restabilire împotriva angajatorilor în instanţele din  „Republica Moldovenească Nistrenă” („rmn”).

Procedurile respective s-au finalizat cu hotărâri definitive ale instanţei supreme a „rmn” din 15 iunie 2006 şi 19 februarie 2009, acţiunile reclamanţilor fiind respinse.

În absența oricăror informații noi și pertinente care să dovedească contrariul, Curtea a considerat că concluzia la care a ajuns în cauza Mozer este valabilă și în cauza de față. Ea a considerat că instanțele „rmn” nu pot fi calificate drept „o instanță independentă și imparțială instituită de lege” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea a considerat că în prezenta cauză a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea a constatat că Republica Moldova şi-a onorat obligaţiile pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamanţilor.

În ceea ce priveşte, responsabilitatea Federaţiei Ruse, în virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu acordat „rmn”, care nu putea supraviețui altfel, responsabilitatea Rusiei în cadrul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamanţilor.

În concluzie și după ce a constatat că reclamanţilor le-au fost încălcate drepturile garantate de Articolul 6 din Convenție, Curtea a considerat că a avut loc o încălcare de către Federația Rusă a aceastei dispoziții.

Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 3.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi câte 1.200 euro cu titlu de costuri şi cheluieli, sume ce urmează a fi plătite de către Federaţia Rusă.

Leave a Reply